Sarbatoarea Sanzienelor – Dragaica . Traditii , obiceiuri
Obiceiurile din Noaptea de Sânziene, practicate şi astăzi, mai ales în Maramureş şi Nordul Ardealului, dovedesc conservatorismul fantastic al tradiţiei româneşti populare, cu mult mai veche decât istoria.
Noua mare preoteasă a Soarelui a fost aleasă Salonai, sora mai mică a Eurydikei. Legea pământului cerea ca împăratul văduv să o ia de soţie pe Salonai. Numai că acesta, iluminat de o nouă lege divină, a refuzat. Tradiţia mai cerea ca marele preot al Lunii să oficieze în fiecare an, cu marea preoteasă a Soarelui, hierogamia – adică “nunta sfântă”, pentru ca pământul să dea roade multe – dar împăratul a respins şi această ceremonie sacră, care implica actul sexual.
Afrontul suferit de Salonai le-a mâniat în aşa măsură pe celelalte preotese, încât acestea l-au căutat pe împăratul plecat în munţi, l-au găsit şi i-au tăiat capul, pe care l-au aruncat în râul ce curgea prin apropiere.
Temutele preotese mai purtau denumirile de Amazones (“Femei Frumoase”), Sintiana (“Femei Fermecate”), Zantiala (“Doamnele Soarelui”) şi Mainades (“Dansatoare”). Ele şi-au spălat crima îngrijindu-se de creşterea şi educaţia copiilor mici ai lui Ion-Orpheus şi Eurydike, Musaius şi Maria. Ajuns împărat, Musaius, zis şi D-Ion-Ysos, adică “Fiul lui Ion”, le-a reabilitat şi a asigurat supravieţuirea ordinului lor sfânt, ce fusese ameninţat cu desfiinţarea de adepţii lui Ion-Orpheus. Ele chiar au îmbrăţişat noua lege divină pe care o propovăduise împăratul şi au luptat pentru impunerea ei. De atunci, au fost asociate cultului marelui profet, iar sărbătoarea lor se ţinea de ziua naşterii lui, la solstiţiul de vară, mai ales că ele slujeau Soarelui.
În ajun de Sânziene, seara, se întâlnesc fetele ce vor să se mărite cu flăcăii ce doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând:
Du-te Soare, vino Lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă, mirositoare;
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie
Struţuri pentru cununie;
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească!
Fetele fug şi culeg flori de Sânziene (Drăgaică), din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor ce îi interesează. Ei chiuie şi strigă:
Du-te Lună, vino Soare,
Că tragem la-nsurătoare;
Cununile neursite
Zac sub hornuri azvârlite.
Până-n ‘miezi, cu steagu-n frunte,
Trec feciorii după slute,
C-alde alea nedirese
Nu vor să fie mirese.
Sânzienele, spre deosebire de iele, sunt zâne bune, umblă noaptea şi dau puteri oamenilor, animalelor şi plantelor.
“Oamenii fac ceai din sânziene şi îl beau, le dau flori de sânziene animalelor să mănânce ca să fie apărate de boli”, povesteşte etnologul maramureşean Janeta Ciocan.
Cine nu cinsteşte Sânzienele, adică cine nu le culege, nu împleteşte cununi şi nu le aruncă peste casă sau nu face niciun alt obicei din nenumăratele tradiţii existente, îşi atrage pedeapse din partea “zânelor” bune. În acest caz, Sânzienele împrăştie vijelii, grindină şi distrug recolte.
În Maramureş, fetele nemăritate obişnuiau să se spele dimineaţa, în roua sânzienelor, ca să aibă copii.
“Fetele dezbrăcate se tăvăleau în iarbă ca să fie fertile”, mai spune etnologul. Şi femeile se spală în apă curgătoare ca să fie curate de această sărbătoare. Nu oricine are dreptul să culeagă această plantă, doar copiii şi femeile ajunse la menopauză. Altfel, îşi pierd puterea plantele. În noaptea de 23 spre 24 iunie, fetele nemăritate îşi pun la căpătâi flori de sânziene, în speranţă că îşi vor visa ursitul, adică jumătatea.
După ce sunt culese, florile de Sânziene se împletesc şi se aruncă peste casă.
“Cununile care rămân pe casă, undeva sus, pe acoperiş, înseamnă că acele persoane care le-au aruncat vor trăi mult. Cele care ajung în partea de jos a acoperişului – înseamnă viaţă scurtă. Iar cununile care cad de pe acoperiş vestesc sfârşitul apropiat al celor care le-au aruncat”, mai spune etnologul.
În Maramureş, mai există o tradiţie potrivit căreia florile de sânziene se impletesc sub formă de cruce, se duc la biserică şi se sfinţesc, iar apoi se pun la “crucile” drumului (pe drumurile din afara satului, unde se află pământurile pe care le lucrează sătenii) ca să rodească holdele şi recoltele.
Pentru alungarea spiritelor malefice, se aprind focuri în care se aruncau substanțe puternic mirositoare, se buciumă și se strigă în jurul focurilor.
Pentru a fi sănătoși și avea spor în muncă, în acest moment de început al secerișului, oamenii se încing peste șale cu tulpini de cicoare.
Pentru a fi plăcute feciorilor, fetele se spală pe cap, în această zi ,cu fiertură de iarbă mare. Pentru a scăpa de boli, fetele și nevestele se scaldă în ape curgătoare.
Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au făcut alt rău, îi așteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.
Cine nu respectă Sânzienele, poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri fulgerat.
Dacă se întâmplă să vezi o furnică roșie în ziua de Sânziene, înseamnă că vei avea parte de mult noroc. Iar dacă vei găsi o furnica în portofel, nu-i face rau, căci îți va aduce mulți bani.
Pentru pomenirea morților, se fac pomeni îmbelșugate se pun flori mirositoare pe morminte.
Credința populară spune că la miezul nopţii de Sânziene se deschid Cerurile.