Ganduri ….

Intr-o dimineață m-am trezit fără povești.

Nu fără cele pe care mi le spunea mama când aveam 6 ani, ci fără cele pe care mi le croșetam de una singură atunci când încă mai credeam că oamenii sunt precum personajele din cărți și că mă pot juca cu viețile lor.

Obișnuiam să-mi fac scenarii despre lume în minte. Îmi construiam protagoniștii, conflictele și deznodământul mereu fericit. Era ca un mic Hollywood în mintea mea. La un moment dat, am scos nasul din cărți și am plecat de-acasă. Și m-am trezit într-un soi de cine-verite – realist, minimalist, doar că se chema realitate. Aveam personaje și aici, dar nu erau nici pe departe atât de frumoase ca protagoniștii mei de acasă. Decorurile erau adesea sumbre, conflictele mici, provocate de personaje similare, care, culmea, încercau în mod constant să frizeze tragedia.

Și m-am oprit din a mai visa cu ochii deschiși la lumi hollywoodiene. Mi-am scos resursele psihice la înaintare și am început să merg pe jos prin niște bâldii care simțeam cum mă murdăresc și îmi dau frisoane, dar nu puteam să le ocolesc. Iar zborul era exclus.

În timp, am învățat să calc pe ele. Să le pun la pâmânt ca să văd și eu orizontul și o bucată mare de cer.  Legea supraviețuirii, bănuiesc. Nu mi-am mai făcut planuri să zbor, dar măcar, din când în când, prindeam lumina apusului.
M-am gândit de multe ori să mă întorc. Să iau la pas drumul bătut de propriile picioare și să-mi recuperez poveștile. Problema e că, e imposibil să faci asta. Și atunci, te miști cumva ca să-ți faci loc. Pentru că poveștile mele, alea noi, mai frumoase, mai bune, mai intense, contau mai mult decât poveștile lor. Eram conștientă de luptă, de egoismul care creștea în mine. Dar îndârjirea de a-mi recupera idealismul adolecentin era și ea mai mare.

Câteodată îmi iese. Mai ales la apus, când mi se conturează un chip în fața ochilor și încerc să ignor cu desăvârșire băldiile din jurul meu. Am mâinile zgâriate, picioarele umflate și murdare, dar măcar ochii îi clătesc.

Într-o zi, știu sigur, n-o să le mai simt. N-o să mai lupt să le dau din calea mea, ci se vor da singure. Cu siguranță voi întâlni și tufișuri care or să mă agațe de picioare sau tulpini mai încăpățânate care mă vor lovi în cap, încercând să mă afunde și mai mult în mâzgă. Bănuiesc că e dreptul lor. Poate eu sunt o bâldie pentru altcineva care își caută poveștile. În orice caz, cu tot respectul pentru alte povești, ale mele sunt mai importante. În final, e lupta pentru echilibru printre bâldii. Adaptarea. Și nu e ușoară, dar și când ai parte de o victorie, nu-ți dorești decât apus după apus, după apus, după apus.

http://lafoggie.blogspot.it/search?updated-max=2013-11-23T00:40:00%2B02:00&max-results=10

 

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *